Curs de fotografie

Posts Tagged ‘curs foto

Filtrele fotografice sunt accesorii utile care, utilizate corect, ajuta la realizarea unor fotografii mai interesante. Iata cum se impart aceste filtre:

Filtrul de polarizare se foloseste pentru a reduce reflexiile (de pe suprafete de genul apei sau sticlei), pentru a obtine culori mai saturate  sau pentru a obtine un cer mai interesant prin cresterea contrastului dintre nori si cer. Filtru de polarizare scade cantitatea de lumina care patrunde in camera foto, expunerea fiind redusa cu 1-2 f-stopuri. Desi exista multe softuri care pot fi utilizate pentru a obtine efectul unor filtre, efectul unui filtru de polarizare nu poate fi obtinut prin post-procesare. Exista doua tipuri de filtre de polarizare: liniare si circulare. In general, filtrele de polarizare liniara nu functioneaza cu camere SLR cu auto-focus, in timp ce filtrele de polarizare circulara functioneaza pe orice tip de camera foto.

Filtre ND (de densitate neutra) micsoreaza cantitatea de lumina care patrunde in aparatul foto. Acestea sunt clasificate in functie de densitate si implicit de cantitatea de lumina pe care o elimina. Un filtru ND de 0,3 reduce cantitate de lumina din scena cu 1 f-stop, unul de 0,6 reduce lumina cu 2 f-stopuri, etc.

Filtre GND (graduale de densitate neutra) se folosesc pentru a fotografia cadre cu diferente mari de luminozitate (cu interval dinamic mare). Acestea sunt de mai multe tipuri dar, in mare, pot fi clasificate in filtre soft edge si hard edge.

Filtre colorate accentueaza anumite culori dintr-o scena si implicit, in fotografia alb-negru scot in evidenta subiectele avand culoarea respectiva. Efectul lor ar fi cam asa: filtrul galben creste luminozitatea obiectelor de culoare rosie, galbena sau portocalie; filtrul rosu intuneca albastrul si verdele dar lumineaza portocaliul, rosul, rozul; filtrul verde lumineaza culorile verde si albastru si intuneca tonurile de rosu sau portocaliu; filtrul portocaliu intuneca verdele si albastrul dar lumineaza rosul si portocaliul; filtrul albastru intuneca culorile rosu, galben si portocaliu.

Filtre UV sunt utilizate pentru a micsora cantitatea de radiatii UV care produc de obicei o tenta de albastru in fotografiile realizate la altitudine mare.

Filtre close-up (macro) functioneaza ca o lupa, marind dimensiunea subiectului, imbunatatind capacitatea de fotografiere macro. Cu ajutorul acestor filtre pot fi realizate fotografii la distante mai mici fata de subiect.De obicei, aceste filtre se comercializeaza la set si au capacitati macro diferite: +1, +2, +4.

Anunțuri

Pentru expuneri mai mari de cateva secunde pe un trepied instabil se poate utiliza urmatoarea smecherie: acoperiti fata obiectivului cu mana (fara a-l atinge dar cu grija sa nu intre ceva lumina pe langa), apasati declansatorul si-l blocati. Dupa stabilizarea aparatului, descoperiti obiectivul, numarati timpul de expunere si-l acoperiti din nou deblocand apoi declansatorul.

Imagini neclare sau miscate
Cauza: Viteza de declansare prea lenta
Solutie: Pentru imagini cu subiecte fixe, foloseste o viteza de declansare nu mai mare de 1/30 daca aparatul este tinut in mina. Ptentru subiecte in miscare, foloseste viteza cea mai mica posibila, nu mai mare de 1/250.

Cauza: Sustinere incorecta a aparatului in mina
Solutie: Aparatul se sustine cu o mina, cealalta sustinind obiectivul. Mina care tine obiectivul trebuie sa fie sub obiectiv, obiectivul sa se sprijine in palma. Reglarea distantei focale sau/si a diafragmei se face cu unul-doua degete, fara sa misti mina de sub obiectiv. Apasa incet si continuu pe butonul de declansare.

Cauza: Reglare incorecta a distantei
Solutie: Reglarea distantei se face in general urmarind imaginea in vizor, folosind prisma de ajutor din centrul vizorului, ori diversele automatisme oferite de aparat. Pt. purtatorii de ochelari, este necesara adaugarea de lentile corectoare pe vizor daca aparatul permite aceasta optiune.

Cauza: Obiective murdare
Solutie: Un obiectiv cu pete de grasime, plin de praf, nu va oferi o imagine la posibilitatile sale optime; curatirea obiectivului periodic, folosind numai hirtie ori materiale specific destinate acestui scop, ca si folosirea unui filtru incolor UV atasat permanent, va elimina aceasta problema.

Fulgerele
Fulgerele se pot fotografia cu usurinta daca aveti pe aparat timp de expunere B sau T. Un stativ si un declansator flexibil cad bine. Este recomandat ca timpul de expunere sa fie destul de lung ca fundalul sa se expuna corect (arata bine un oras iluminat sau un cer cu nori de o nuanta inchisa de albastru). Nu va mai ramane decat sa apasati, sa asteptati sa intre 1-2 fulgere si sa va luati degetul. Atentie! Imaginile cu mai mult de 3 fulgere pot fi foarte incarcate, evitati-le!

Stropi de apa cu zahar
La fotografierea florilor sau a diferitelor obiecte arata mai bine daca sunt stropiti cu apa. Daca amestecam putin zahar in apa, avem doua avantaje:
1. Stropii stau mai bine, nu curg, lichidul fiind mai vascos.
2. Insectele „par” mai interesate de floare.

Florile
Trei trucuri utile pe care le puteti folosi atunci cand fotografiati flori. 1. Folositi un camp de profunzime cat mai mic 2. Pozitionati florile pe un fundal inchis (pentru asta puteti folosi o haina) 3. Fotografiati in contra-lumina.

Momentul zilei
Cele mai bune momente de fotografiat sunt dimineata si seara atunci cand lumina cade lateral fata de subiect si lasa umbre lungi. Toamna tarziu, iarna si primavara se poate totusi fotografia si in timpul zilei. Pentru o fotografie nocturna de oras cel mai bun moment este seara dupa ce soarele a apus si incep sa se aprinda luminile. Atunci cerul inca este luminat iar lumina strazii compenseaza lumina cerului.

În ceea ce priveşte combinaţiile de două culori, cel mai bine se potrivesc culorile plasate la distanţe mari sau la distanţe mici. În primul caz (când punem laolaltă 2 culori plasate la distanţă mare una de cealaltă) putem să vorbim despre contrast (de culori). Dacă ne uităm pe cercul culorilor, asta înseamnă albastru cu galben, purpuriu cu verde sau roşu cu albastru verzui. Contrast se mai poate crea şi între culori calde (roşu, oranj, galben) şi culori reci (albastru, violet, verde). De exemplu combinaţia verde-roşu este deosebit de plăcută.

De obicei compoziţiile cu contrast dau dinamism, tensiune imaginii, pe când cele cu armonie sugerează linişte, calm.

Când combinăm 2 culori apropiate putem să vorbim de armonie (de culori). În această categorie putem să încadrăm fotografiile cu mai multe nuanţe ale aceleiaşi culori, sau împerecheri de culori calde sau reci.

Culori care sunt plăcute separat, tind să fie plăcute şi în combinaţii. În general roşu şi albastru sunt culorile care plac cel mai mult, pe când galben şi portocaliu cel mai puţin. Dacă se măreşte strălucirea şi/sau saturaţia unei culori ea place şi mai mult, acest lucru fiind adevărat şi în cazul combinaţiilor.

Dacă privim lucrările unor mari artişti, fie ei pictori, sculptori, arhitecţi sau fotografi, se observă că multe dintre ele au la bază regula de aur. Conform acesteia, „pentru ca un întreg împărţit în părţi inegale să pară frumos, trebuie să existe între partea mică şi cea mare acelaşi raport ca între partea mare şi întreg” (Marcus Pollio Vitruvius, arhitect roman).

Rudolf Arnheim (psiholog, s-a ocupat de psihologia artei) dă o explicaţie acestui lucru astfel: „Acest raport este considerat ca deosebit de satisfăcător datorită modului în care îmbină unitatea cu varietatea dinamică. Întregul şi părţile sunt perfect proporţionate, astfel că întregul predomina fără să fie ameninţat de o scindare, iar părţile îşi păstrează în acelaşi timp o anumita autonomie” (în „Arta şi percepţia vizuală”).

Raportul de aur este un număr iraţional, 1,618033…, putând fi definit în diferite moduri, cel mai important concept matematic asociat cu regula de aur fiind şirul lui Fibonacci, un şir de numere în care fiecare se obţine din suma celor două dinaintea sa: 0,1,1,2,3,5,8,13,21,34,55 etc. Împărţind orice număr la predecesorul său, se obţine aproximativ numărul de aur. Aceste valori au mai puţină importanţă practică, nimeni nu stă să măsoare exact atunci când creează o operă de artă, dar arată că există o legătură strânsă între matematică şi artă.

Primii care l-au folosit au fost egiptenii, majoritatea piramidelor fiind construite ţinând cont de numărul de aur. Grecii au fost însă cei care l-au denumit astfel, folosindu-l atât în arhitectură cât şi pictură şi sculptură. Dealtfel el se mai notează şi cu litera grecească „fi”, de la sculptorul grec Phidias. El a construit Parthenonul pornind de la raportul de aur. în pictură a fost folosit mai ales în Renaştere, probabil cea mai discutată utilizare a acestui concept fiind în tabloul lui Leonardo da Vinci, „Mona Lisa”. Capul, ca şi restul corpului e compus utilizând raportul de aur-raportul divin, cum ii spunea da Vinci. În prima jumătate a secolului trecut pictorul Piet Mondrian utilizează în picturile sale „dreptunghiul de aur”, având raportul laturilor de aproximativ 1.618… De fapt, lucrările sale sunt alcătuite numai din asemenea dreptunghiuri. Aceasta e considerată cea mai armonioasă dintre formele geometrice. Cu toate astea, rareori e folosit pentru cadraje. Până şi în muzică apare acest raport, se presupune ca Bach sau Beethoven au ţinut cont de el în compoziţiile lor.

Numărul de aur nu este prezent doar în artă, ci mai ales în natură. Aproape peste tot în jurul nostru îl găsim: flori (dispunerea petalelor), insecte (de pilda furnica are corpul împărţit în trei segmente, după diviziunea de aur), cochilia melcului (spirala de aur). Chipul omului are la bază acest principiu. De exemplu, raportul dintre distanţa de la linia surâsului (unde se unesc buzele) până la vârful nasului şi de la vârful nasului până la baza sa este aproximativ raportul de aur. Şi în mod sigur nu simţi că dinţii sunt dispuşi tot conform aceluiaşi principiu şi că, deşi fără să-l cunoască, medicii stomatologi îl folosesc în anumite cazuri… Sau că, atunci când scrieţi, duceţi instinctiv linia din mijloc a literei E aproximativ la 2/3 de bază=raportul de aur. La fel şi cu A,F,B,R…

Toate astea arată importanţa acestui număr, astfel că toţi marii fotografi au ţinut şi ţin cont de el în organizarea unei fotografii.

Dacă se împarte fiecare latură a cadrului fotografic în opt părţi egale şi se unesc punctele de pe laturile opuse corespunzătoare diviziunilor trei şi cinci se obţin astfel aşa numitele linii forte ale cadrului. Punctele aflate la intersecţia liniilor se numesc puncte forte. Practic se pot împărţi laturile în trei părţi egale, rezultatul e aproape acelaşi. Se presupune că subiectul amplasat pe aceste linii sau în aceste puncte determină o împărţire armonioasă a imaginii astfel încât ea nu e nici simetrică, plictisitoare, nici prea dezechilibrată. De exemplu, două fotografii de Robert Doisneau, „L’accordioniste”, 1951 şi „The cellist”, 1957. Sau fotografia „Poplar Trees” a lui Minor White în care toate liniile converg spre un punct forte.

Legat de reguli în fotocompoziţie, trebuie amintit că ele nu sunt rigide, nu trebuie să devenim la fel de mecanici ca aparatul nostru – aici se poate spune cel mai bine că legile sunt făcute pentru a fi încălcate. O fotografie cu subiectul principal pus într-unul din punctele forte nu înseamnă nici pe departe că e o fotografie bună, după cum o fotografie care nu respectă aceste reguli nu e neapărat fără valoare. Legile fotocompoziţiei trebuie să stea la baza interpretării personale a subiectului, ele trebuie modelate în funcţie de personalitatea fiecăruia şi de ceea ce vreţi să transmiteţi prin respectiva imagine. dacă simţiţi că fotografia are valoare cu subiectul în centru, atunci încălcaţi regula diviziunii de aur! Subiectul trebuie să fie în armonie cu celelalte elemente din cadru. dacă astfel se verifică şi diviziunea de aur, perfect! De remarcat că punctele forte sunt situate pe diagonalele cadrului!

Ansel Adams se impotrivea cu înverşunare regulilor, canoanelor. El spunea: „… aşa zisele ‘reguli’ de fotocompoziţie sunt… invalide, irelevante şi imateriale… nu exista reguli de compoziţie în fotografie, există doar fotografii bune. Cei mai mulţi fotografi încalcă „regulile fotocompoziţiei”. Cu toate astea se poate observa şi în imaginile lui diviziunea de aur, de exemplu în fotografia „Aspens”, 1958.

Asta nu înseamnă decât că, deşi nu era de acord cu ele, le cunoştea foarte bine. La fel cred că ar trebui să facem cu toţii.