Numărul de aur

Dacă privim lucrările unor mari artişti, fie ei pictori, sculptori, arhitecţi sau fotografi, se observă că multe dintre ele au la bază regula de aur. Conform acesteia, „pentru ca un întreg împărţit în părţi inegale să pară frumos, trebuie să existe între partea mică şi cea mare acelaşi raport ca între partea mare şi întreg” (Marcus Pollio Vitruvius, arhitect roman).

Rudolf Arnheim (psiholog, s-a ocupat de psihologia artei) dă o explicaţie acestui lucru astfel: „Acest raport este considerat ca deosebit de satisfăcător datorită modului în care îmbină unitatea cu varietatea dinamică. Întregul şi părţile sunt perfect proporţionate, astfel că întregul predomina fără să fie ameninţat de o scindare, iar părţile îşi păstrează în acelaşi timp o anumita autonomie” (în „Arta şi percepţia vizuală”).

Raportul de aur este un număr iraţional, 1,618033…, putând fi definit în diferite moduri, cel mai important concept matematic asociat cu regula de aur fiind şirul lui Fibonacci, un şir de numere în care fiecare se obţine din suma celor două dinaintea sa: 0,1,1,2,3,5,8,13,21,34,55 etc. Împărţind orice număr la predecesorul său, se obţine aproximativ numărul de aur. Aceste valori au mai puţină importanţă practică, nimeni nu stă să măsoare exact atunci când creează o operă de artă, dar arată că există o legătură strânsă între matematică şi artă.

Primii care l-au folosit au fost egiptenii, majoritatea piramidelor fiind construite ţinând cont de numărul de aur. Grecii au fost însă cei care l-au denumit astfel, folosindu-l atât în arhitectură cât şi pictură şi sculptură. Dealtfel el se mai notează şi cu litera grecească „fi”, de la sculptorul grec Phidias. El a construit Parthenonul pornind de la raportul de aur. în pictură a fost folosit mai ales în Renaştere, probabil cea mai discutată utilizare a acestui concept fiind în tabloul lui Leonardo da Vinci, „Mona Lisa”. Capul, ca şi restul corpului e compus utilizând raportul de aur-raportul divin, cum ii spunea da Vinci. În prima jumătate a secolului trecut pictorul Piet Mondrian utilizează în picturile sale „dreptunghiul de aur”, având raportul laturilor de aproximativ 1.618… De fapt, lucrările sale sunt alcătuite numai din asemenea dreptunghiuri. Aceasta e considerată cea mai armonioasă dintre formele geometrice. Cu toate astea, rareori e folosit pentru cadraje. Până şi în muzică apare acest raport, se presupune ca Bach sau Beethoven au ţinut cont de el în compoziţiile lor.

Numărul de aur nu este prezent doar în artă, ci mai ales în natură. Aproape peste tot în jurul nostru îl găsim: flori (dispunerea petalelor), insecte (de pilda furnica are corpul împărţit în trei segmente, după diviziunea de aur), cochilia melcului (spirala de aur). Chipul omului are la bază acest principiu. De exemplu, raportul dintre distanţa de la linia surâsului (unde se unesc buzele) până la vârful nasului şi de la vârful nasului până la baza sa este aproximativ raportul de aur. Şi în mod sigur nu simţi că dinţii sunt dispuşi tot conform aceluiaşi principiu şi că, deşi fără să-l cunoască, medicii stomatologi îl folosesc în anumite cazuri… Sau că, atunci când scrieţi, duceţi instinctiv linia din mijloc a literei E aproximativ la 2/3 de bază=raportul de aur. La fel şi cu A,F,B,R…

Toate astea arată importanţa acestui număr, astfel că toţi marii fotografi au ţinut şi ţin cont de el în organizarea unei fotografii.

Dacă se împarte fiecare latură a cadrului fotografic în opt părţi egale şi se unesc punctele de pe laturile opuse corespunzătoare diviziunilor trei şi cinci se obţin astfel aşa numitele linii forte ale cadrului. Punctele aflate la intersecţia liniilor se numesc puncte forte. Practic se pot împărţi laturile în trei părţi egale, rezultatul e aproape acelaşi. Se presupune că subiectul amplasat pe aceste linii sau în aceste puncte determină o împărţire armonioasă a imaginii astfel încât ea nu e nici simetrică, plictisitoare, nici prea dezechilibrată. De exemplu, două fotografii de Robert Doisneau, „L’accordioniste”, 1951 şi „The cellist”, 1957. Sau fotografia „Poplar Trees” a lui Minor White în care toate liniile converg spre un punct forte.

Legat de reguli în fotocompoziţie, trebuie amintit că ele nu sunt rigide, nu trebuie să devenim la fel de mecanici ca aparatul nostru – aici se poate spune cel mai bine că legile sunt făcute pentru a fi încălcate. O fotografie cu subiectul principal pus într-unul din punctele forte nu înseamnă nici pe departe că e o fotografie bună, după cum o fotografie care nu respectă aceste reguli nu e neapărat fără valoare. Legile fotocompoziţiei trebuie să stea la baza interpretării personale a subiectului, ele trebuie modelate în funcţie de personalitatea fiecăruia şi de ceea ce vreţi să transmiteţi prin respectiva imagine. dacă simţiţi că fotografia are valoare cu subiectul în centru, atunci încălcaţi regula diviziunii de aur! Subiectul trebuie să fie în armonie cu celelalte elemente din cadru. dacă astfel se verifică şi diviziunea de aur, perfect! De remarcat că punctele forte sunt situate pe diagonalele cadrului!

Ansel Adams se impotrivea cu înverşunare regulilor, canoanelor. El spunea: „… aşa zisele ‘reguli’ de fotocompoziţie sunt… invalide, irelevante şi imateriale… nu exista reguli de compoziţie în fotografie, există doar fotografii bune. Cei mai mulţi fotografi încalcă „regulile fotocompoziţiei”. Cu toate astea se poate observa şi în imaginile lui diviziunea de aur, de exemplu în fotografia „Aspens”, 1958.

Asta nu înseamnă decât că, deşi nu era de acord cu ele, le cunoştea foarte bine. La fel cred că ar trebui să facem cu toţii.